Relaxarea-i muncă grea

Nu, n-am zis bine. Muncă grea e să-nveți să te relaxezi fiindcă, deși pare la-ndemâna oricui, e lucrul la care se ajunge cel mai greu în zilele noastre. Toți ne propunem să facem, să avem, să ajungem, dar să ne relaxăm e o chestiune pe care o lăsăm pe ultimul loc ori nici măcar acolo, o sărim de-a dreptul din orice schemă existențială.

Sursă foto: http://pixabay.com

Și-așa ajungem strânși în propriile chingi. Sigur că familia, profesia, societatea vor tot timpul ceva de la noi, dar la fel de sigur este că noi vom ajunge, dacă răspundem „prezent“ la toate aceste chemări, să nu mai știm ce vrem și, mai rău, cine suntem.

„Trebuie“ a devenit dintr-o formă verbală forma minților noastre. Mereu trebuie să facem ceva, ca să ne iasă ce ne dorim. Uneori, nici nu ne dorim, își doresc alții, însă după milioane de „trebuie“ nu mai facem diferența. Ăla e momentul în care și sufletele noastre au luat forma lui „trebuie“.

Bineînțeles, cel mai adesea, sunt mai mulți oameni care vor ceva de la noi în același timp. Atunci, apare panica pentru că nu întotdeauna suntem siguri că prioritizăm corect. Experiența ne ajută mai mereu să facem față unor astfel de situații, însă imediat ce le-am dat de cap se instalează, paradoxal, nu o tendință către relaxare, ci parcă se dă cep unui iureș interior. Și uite cum, epuizați fiind deja, ne-amintim că mai „trebuie“ să facem și aia, și ailaltă… Apoi, când deja suntem în pat, noaptea, cu intenții de somn, vedem că somnul nu mai vine exact din cauza stării ăsteia de surescitare. Și, normal, cum să nu te enervezi pe somnul ăsta care nu te servește exact când ai tu mai mare nevoie? Și pe corpul ăsta care s-ar apuca bucuros de zugrăvit la trei dimineața, că, uite, debordează de energie? Iar diminețile ne cad în cap ca niște clădiri cu bulină roșie.

Toți avem o mulțime de lucruri de făcut, nimănui nu-i ajunge timpul. Așa se trăiește în ziua de azi, pe repede-nainte. Cine își permite să existe în afara nebuniei ăsteia e un privilegiat. De asemenea, sunt și oameni care reușesc să gestioneze alergătura asta, dar sunt puțini în lumea asta bolnavă de concurență, foarte puțini. Majoritatea oamenilor ajung, mai devreme sau mai târziu, în funcție de rezistența fiecăruia, să fie răpuși de acest ritm dement de trai.

Când eram copil mic, m-a dus tata la un fel de spectacol cu motociclete. Era o sferă metalică, uriașă, iar motocicliștii se alergau unii pe alții prin tot interiorul ei. Îi zicea „Zidul morții“ întrecerii ăsteia. Nu murea nimeni, normal, dar spectatorii stăteau tot timpul cu sufletul la gură. În întrecerea care a devenit viața omului de azi cei mai mulți pierd, se pierd, uneori metafora jocului ăstuia devine realitate dramatică sau chiar tragică.

Și-atunci, care-i rezolvarea? Cum învățăm să ne relaxăm? Întâi, cred că e necesar să acceptăm că avem nevoie de relaxare, iar asta nu-nseamnă nici pe departe o zi liberă în care stăm pe e-mailuri sau o vacanță în care zilnic vorbim cu colegii de serviciu sau cu șefii, pentru că, nu-i așa?, suntem niște importanți, niște indispensabili (aici, sensul textil al cuvântului acoperă mult mai bine realitatea). Pe urmă, ar fi bine să conștientizăm că noi existăm și în afara nevoilor altora, oricine ar fi acești alții și oricât de imperioase ar fi nevoile lor, să ne dăm seama că nu se termină lumea dacă ne deconectăm pentru câteva zeci de minute sau pentru câteva zile de la mersul ei, pardon, alergătura ei. Și că, așa cum fiecare om are dreptul de a avea un timp în care să fie doar cu sine, și noi, oameni fiind, îl avem, deci, e cazul să ni-l și luăm. De acord, treaba asta se face greu, cu efort de autoconvingere, însă e singura șansă de supraviețuire și, în consecință, de funcționare a oricărui om.

Recommended Posts
bogdan-2hard&soft skills