Pe (ne)cuvântul meu!

Avem cuvinte preferate, cuvinte respinse, cuvinte reprimate și cuvântul… „cuvânt“. În caruselul vorbirii și scrierii noastre, el, bietul, iese din ce în ce mai șifonat și deshidratat.

Cândva, cuvântul de onoare echivala cu semnarea unui contract. Se presupunea că e sigiliul unui om, nu doar o făgăduință. Iar cândvaul ăsta n-a fost cu așa de mult timp în urmă. Eu l-am prins la străbunicii, bunicii și părinții mei. N-am văzut ca vreunul dintre ei să-și calce vreodată cuvântul. Poate tocmai de-aia nici nu și-l dădeau foarte des, ci numai în ce privea lucrurile foarte importante.

Sursă foto: Leaders Reunited

În zilele noastre, onoarea a dispărut din expresie. Nu știm când și de ce s-a volatilizat, însă, cel mai probabil, a plecat singură, de rușine. A rămas „Pe cuvântul meu!“, spus ritos, fără drept de apel. Numai că arareori cuvântul ăsta este ținut, arareori te poți baza pe el, e singur, săracul, și, după cum știm cu toții, de unul singur nu prea poți face mare lucru, oricâtă dorință ai avea.

Și-apoi, cuvântul de onoare este destinat exclusiv relațiilor dintre oameni, că doară niciun om nu-și dă lui însuși acest fel de cuvânt. A, că ne mai promitem noi una-alta, ne mai angajăm să ne-apucăm sau să ne lăsăm de câte ceva, asta e altă treabă. Dar nu cred că vreun om și-a spus vreodată în oglindă: „Îmi dau cuvântul de onoare.“ Ar fi un exces, o inadecvare. Onoarea presupune raportarea la ceilalți oameni.

Unde am putea-o noi găsi și cum am putea face s-o aducem înapoi? Nu de alta, dar e foarte mare nevoie acum de ea. Cuvântul e singur şi suferă mult în lipsa ei. Azi, mulți spun „Pe cuvântul meu!“, pentru ca apoi să dispară pur și simplu sau, mai frumos, să se poarte ca și cum n-au spus așa ceva niciodată. Cuvântul ăla dat nu înseamnă nimic pentru ei și, din această cauză, a ajuns să nu mai însemne nimic nici pentru cei cărora le este dat.

Până la urmă, cine ne obligă să ne dăm cuvântul? Am putea foarte bine să spunem: „o să încerc“, „aș vrea mult să reușesc“, „fac tot posibilul“. Sau: „nu cred c-o să pot“, „ar fi incorect din partea mea să-ți spun că te poți baza pe mine fiindcă știu că nu am cum să mă implic în asta“, „nu e în zona mea de interes“. Ar fi onest așa și ar simplifica mult lucrurile și, în consecință, relațiile. Nu înțeleg pentru ce motive am crea o așteptare, știind noi foarte bine că nu avem nicio intenție s-o împlinim.

Probabil, oamenii vor să arate că sunt serioși dându-și cuvântul cu o generozitate deșănțată, numai că obțin efectul invers dacă nu și-l țin. Și, vorba ceea, în piață se află că dătătorul de cuvânt nu-l pune niciodată-n practică, iar vestea se duce repede și nimeni nu va mai vrea nici măcar să-l întrebe ceva, necum să-l ia în calcul cineva în sensul că s-ar putea baza pe el. Și, ce să vezi?, va ajunge să piardă oportunități care cu adevărat l-ar interesa, lucruri în care ar vrea să se implice. Însă nimeni nu-l mai ia în calcul.

Și mai zic unii că nu sunt cuvintele importante. Toate sunt, dar mai ales cuvântul dat. Pentru că a-l ține sau a nu-l ține este deja faptă.

Recommended Posts
Foto grup Express Your Leadershipmore networking rooftop party 27 iulie 2017