#Învață de la Lideri – Oana Gheorghiu: “Cred că dacă ești nevoit să faci un pas în spate, e doar pentru a-ți lua avânt”

Mi-a luat foarte mult timp până când am putut să mă adun ca să scriu o introducere despre Oana Gheorghiu de la Asociația Dăruiește Viață. Unul dintre motive a fost acela că m-am gândit că nu are nevoie de nicio introducere și ca nu aș putea să spun nimic nou. Alt motiv, la fel de important, a fost și faptul că mereu ma copleșește (da, dragă Oana, acum știi), așa că mi-a fost foarte teamă că nu voi găsi cuvinte destul de puternice ca să vă spun cât de mult o admir și cât de fericită și onorată mă simt pentru că am avut șansa să o întâlnesc și bucuria de a o numi prietenă.

Oana Gheorghiu & Carmen Uscatu

Iar cum nu poți să vorbești despre Oana Gheorghiu fără măcar să o menționezi pe Carmen Uscatu, și povestea mea despre Oana începe tot de la Carmen. Am cunoscut-o pe Carmen atunci când am fost colege în departamentul de Marketing al unei companii multinaționale. Cred că nici nu vă puteți imagina cât de surprinsă am fost când, la vreo 3 ani după ce ne-am cunoscut și am lucrat împreuna în Marketing, în 2009, am primit o invitație de la Carmen la câteva evenimente de susținere a unui adolescent aflat în situație de viață și de moarte. Așa am cunoscut-o pe Oana, iar restul e istorie. Frumoasa istorie a două persoane minunate, care au ajutat românii să se ajute între ei, iar acest ajutor are și o valoare: peste 6 milioane de euro. Acum înțelegeți de ce mă tem ca nu cumva cuvintele să mă trădeze și să nu vă pot spune cât de copleșită sunt de fapt?! De peste 8 ani încoace nu încetez să mă întreb: cum se face că oameni ca tine și ca mine, care avem responsabilități și acasă și la serviciu și zile pline de nu ne vedem capul, se pot gândi să facă ceva și pentru alții, la nivel atât de mare?! Pentru că să ne fie foarte clar: primii 3 ani din viața lor de ONG, Oana și Carmen i-au activat în paralel cu serviciul la o companie multinațională și crescându-și copiii. Au reusit în perioada aceea să strângă primele 2 milioane de euro pentru a crea condiții foarte bune în spitalele de oncologie, în special pediatrică, din România, aducându-ne țara mai aproape cu 25 de ani de momentul prezent în acest domeniu. Nu știu cum vi se pare vouă, dar eu nu pot să cuprind cu mintea și probabil că nu am să înțeleg niciodată cum au reușit.

În speranța că totuși voi face măcar un pas în plus și voi reuși să înțeleg câte ceva, am rugat-o pe Oana să-mi răspundă la câteva întrebări și îi mulțumesc pentru că a acceptat. Vă invit să citiți în continuare un interviu din care veți descoperi secretul dăruirii, dezvăluit de Oana cu luciditate și umor, ca și când nu ar fi mare lucru și l-ar putea stăpâni oricine. Pentru că așa este Oana – în ciuda grozăviilor cu care intră în contact zi de zi (recunosc, pe mine nu m-ar ține inima), este mereu cu zâmbetul pe buze și mereu provocând viața să continue. Cel mai recent proiect al ei este să-și dăruiască ziua de naștere. A, nu, scuze – de fapt s-a apucat să vândă fericire: https://www.bursadefericire.ro/campanii/de-ziua-mea-vand-fericire/MVpZBmOp9. Pentru că dacă nu ea, atunci cine?!

1.Ce te-a îndemnat să vrei să îi ajuți pe cei care au nevoie de susținere prin Asociația Dăruiește Viață?

Este greu să definesc ce m-a îndemnat să fac ceea ce fac azi… nu am plănuit nimic, s-a întâmplat să primesc un mail al unei mame disperate, care încerca să srângă bani pentru a-și salva singurul copil, diagnosticat cu leucemie. Era în martie 2009. Mailul acela m-a făcut să mă pun, pentru doar o fracțiune de secundă, în locul acelei femei și cred că a fost cea mai cumplită fracțiune de secundă din viața mea.

Am încercat atunci, împreună cu prietena mea Carmen Uscatu, să facem ceva, să determinăm autoritățile să-și facă treaba și să-i asigure dreptul la viață lui Dragoș, copilul de doar 17 ani, condamnat la moarte de indolența unor funcționari. Pe măsură ce interacționam cu reprezentanții instituțiilor publice care ar fi trebui să fie în slujba cetățeanului, revolta creștea și o data cu ea și determinarea noastră de nu renunța până când statul nu respecta dreptul lui Dragoș de a se trata în străinătate.

Așa a început totul și apoi nu ne-am mai putut opri, căci alți și alți oameni aveau nevoie disperată de ajutor.
Dragoș a plecat la tratament în Israel după mai bine de o lună de luptă cu autoritățile, luptă care a însemnat zeci de petiții, sute de emailuri trimise oamenilor politici ai momentului și un miting în fața Guvernului. S-a stins, din păcate, 6 luni mai târziu, în clinica din Israel unde, deși învinsese leucemia, l-au doborât infecțiile cu care Spitalul Colțea îl „înzestrase” (TBC, pseudomonas și multe altele) pe parcursul celor câteva luni cât fusese internat.

2.Care au fost momentele semnificative din viața ta și ce impact au avut în formarea persoanei care ești acum?

Mi-e greu să definesc momente semnificative din viața mea. Mai degrabă cred că m-au marcat, m-au modelat și uneori chiar m-au schimbat oamenii pe care i-am întâlnit și experiențele pe care le-am trăit. și pot să spun că mă simt o norocoasă pentru că am avut privilegiul de a întălni oameni cu totul speciali, oameni de la care am învățat enorm. De la unii dintre ei încă învăț.

3.Ce anume te motivează, te pune în mişcare, ce este important pentru tine?

Mă revoltă foarte tare orice nedreptate… atunci când mă simt nedreptățită sau când cineva este nedreptățit simt nevoia să intervin, să fac ceva, să fac cumva dreptate. Este destul de greu să trăiești cu trăsătura asta (nu cred că e nici calitate, nici defect, e doar o trăsătură) pentru că nedreptate vezi la fiecare pas… de la șoferul care îți taie calea doar ca să fie cu 2 m în fața ta și până la pacientul care-și primește doar jumătate de tratament pentru că cealaltă jumătate pleacă la export doar pentru că o mână de oameni să câștige bani mulți. Am învățat cu timpul să tolerez nedreptățile inofensive (deși, recunosc, încă mă enervez în trafic) și să mă concentrez pe ceea ce contează cu adevărat. Așa că energia mea vine din revolta față de nedreptate, față de cinismul și indolența autorităților, față de hoția, fățărnicia și impostura unora care ajung să decidă pentru noi.

4.Ce faci atunci când lucrurile nu merg așa cum ți-ai dorit?

Caut soluții. Întotdeauna mă gândesc la o alternativă. Nu cred să mă fi aflat până acum în situația de a nu găsi o cale de ieșire… Uneori pierzi, uneori ești nevoit să renunți, dar nu privesc asta ca pe un eșesc. Cred că dacă ești nevoit să faci un pas în spate, e doar pentru a-ți lua avânt. Perspectvă de om optimist, nu?

5.Ce te face să perseverezi, chiar dacă întâlnești obstacole în calea ta?

„Nu se poate” e expresia magică pentru mine…dacă vorbim despre lucruri pragmatice, desigur, atunci merg până în pânzele albe ca să arăt că se poate. Asta poate fi exasperant pentru cei de lângă mine…nu e întotdeauna de bine .
Serios vorbind, încerc să-mi setez corect așteptările, pentru că noi, românii, cred că avem o slăbiciune în a avea așteptări foarte mari de la eforturi foarte mici. Vrem să avem azi totul și, dacă se poate, fără prea mari sacrificii. Așteptările supraestimate duc la eșec, apoi apar resemnarea și renunțarea.
Cred că poți fi perseverent doar dacă ai o imagine realistă asupra efortului pe care trebuie să-l faci și asupra rezultatelor pe care să le aștepți.

6.Care crezi că este misiunea ta – față de tine, familie, organizația pe care o conduci, societate?

Nu știu dacă am o misiune anume, nu mă gândesc niciodată așa. Eu și Carmen construim proiecte pas cu pas, pornim de la nevoi și încercăm să avem o viziune pe termen lung. Este greu să faci asta, mai ales într-un sistem cum este sistemul medical, în care nimic nu se face cu strategie. Totul e haotic, fiecare spital, fiecare secție se dezvoltă în funcție de personalitate șefului, de preocupările și interesele lui.

Pe de altă parte știu foarte clar că nu pot să salvez lumea. Pot doar să încerc să fac bine, să ajut, să-i conving și pe alții să o facă. Cred cu tărie în onestitate, în a face bine, în a încerca să fii bun. Cred că lumea se schimbă puțin câte puțin cu fiecare lucru bun pe care fiecare dintre noi îl face. Mă simt datoare să mă implic în viața civică, să iau atitudine, să spun ce consider că nu e bine, dar să și pun umărul la a construi sau a rezolva probleme.

În ceea ce privește familia, ai mei sunt foarte cool, mă tolerează și s-au obișnuit cu ideea că despre mâncarea mea nu se va spune niciodată „bună ca la mama acasă” :)

7.Ce mesaj ai pentru cititorii noștri care își doresc să se formeze sau să se perfecționeze ca lideri?

“Life is uncertain. Eat dessert first.” Mi se pare că citatul ăsta spune totul despre modul în care ar trebui să vedem viața și e valabil nu doar pentru cei ce vor să devină lideri, ci pentru oricine are o pasiune, o idee, un țel. Teama de eșec, lipsa de încredere în noi înșine și senzația pe care cred că o are oricine la tinerețe, că avem tot timpul din lume la dispoziție, ne fac să amânăm momentul desertului, adică acela în care ne împlinim visurile. Așadar, îndrăzniți să serviți desertul mai întâi!

Recommended Posts
allviewMihaela Feodorof