Niște gesturi, niște cuvinte

Niște tonuri n-am mai zis. Ar fi fost titlul prea lung. Și prea mult „niște“. Poate fi un gest, poate fi o vorbă, poate fi un ton care să apropie, să bucure, să amuze sau, dimpotrivă, să sperie, să dezguste, să despartă.

Fiecare dintre noi are preferințe de limbaj și de gestică, iar unele dintre acestea se mențin toată viața ori se pierd sau li se adaugă altele. Tonurile avem impresia că le știm cu toții pe toate. Așa e, numai că practicăm, contextual, numai unele dintre ele. Iar uneori nici nu ne alegem foarte bine contextele.

Sursă foto: pixabay.com

Bunăoară, familiaritatea. Pentru a o exprima, fiecare dintre noi are cuvinte, gesturi și tonuri specifice. Le știu familiile noastre, le știu și prietenii. Câteodată le știu și colegii de serviciu și nu știu dacă ei chiar și-ar dori să le știe. Mă rog, nu pe toate fiindcă și familiaritatea e pe grade.

Să dau și-un exemplu și care-ar putea fi cel mai bun decât al meu? Am făcut de curând o greșeală. Am răspuns cuiva pe care nu-l cunosc bine cum fac cu cei mai apropiați ai mei. Am glumit într-un fel pe care omul nu avea de unde să-l știe și s-a simțit jignit. Eram obosită și nu mi-am dat seama. Din cauza oboselii, am folosit cuvinte puține și niciunul explicativ sau care să pună omul în temă că glumesc. Din cauza aceleiași oboseli nu mi-am dat seama că omul s-a supărat, am crezut că glumește în primă fază. Apoi, mi-am cerut iertare și am explicat, luând totul asupra mea fiindcă asupra mea și era totul. Nu e nimeni obligat să-mi știe mie glumele, să-mi accepte tipul de umor, mai ales că e unul hardcore. De-aia și e rezervat exclusiv apropiaților. Pe acest om îl simt apropiat, și el mă simte pe mine, numai că nu ne cunoaștem foarte bine. Iar eu am reacționat fără să iau asta în calcul. Și am greșit.

Familiaritatea e pentru cei care ne sunt familiari și cărora, la rândul nostru, le suntem familiari. În plus, fiecare dintre noi are idiosincraziile lui. Mie, de exemplu, nu-mi place să mă atingă cineva atunci când îmi vorbește. Bine, e un gest neelegant oricum, bunele maniere îl resping complet, dar altor oameni nu li se pare atât de supărător.

Mai sunt și predilecțiile pentru anumite cuvinte și expresii, de care noi, cei care le folosim, nici nu ne mai dăm seama, parcă ne-au intrat în sânge. De exemplu, „Înțelegi?“ repetat după fiecare afirmație nu doar că deranjează, dar și jignește. Omul din fața ta are impresia că te îndoiești tot timpul de capacitățile sale cognitive.

Astfel, adecvarea la contextul discursiv, context dat nu doar de împrejurări, ci și de participanții la acele împrejurări, este singura cale corectă și singura sigură. Firește, adecvarea la context e o știință, numai că, din fericire, e una dintre acele puține științe la îndemâna oricărui om care-și dorește o comunicare sănătoasă și eficientă. Singura care te face înțeles și care-ți dă ocazia să înțelegi și tu cât mai bine ce vrea să spună interlocutorul.

Recommended Posts
donald-trumpFlorin-Georgescu-IMG_0784-1024x768