Marian Drăgulescu, în căutarea aurului olimpic: „Vreau la Tokio!”. Până atunci, lansează săritura «Drăgulescu 2»

În 1989 a participat la primul său concurs de gimnastică. A câștigat un pahar, pe care încă îl păstrează acasă, ca pe un artefact rar. Deși are peste 300 de medalii câștigate în carieră, Marian Drăgulescu începe orice enumerare a celor mai însemnate reușite din carieră cu acest trofeu care pare neînsemnat, dar este neprețuit. Au trecut 27 de ani de atunci, dar Marian vrea să mai adauge încă cel puțin alți patru carierei sale. Vrea să fie prezent și la Tokio, în 2020, în căutarea a ceea ce simte că-i lipsește, ceea ce l-a făcut să revină după trei ani de absență și la Rio. Marian, ca un veritabil Santiago modern, caută comoara după care a alergat de când a primit paharul, pe când avea opt ani: aurul olimpic, singurul care lipsește din bogata-i colecție de medalii.

Marian Drăgulescu. Sursa foto: Romgym ro
Marian Drăgulescu. Sursa foto: Romgym ro

La Rio, a fost aproape de un nou bronz la sărituri. A avut aceeași medie cu japonezul Kenzo Shirai, dar diferența a fost făcută de dificultatea mai ridicată a săriturii niponului de 19 ani.

„Cu toate că este a treia oară când sunt «ciupit» la nota finală, însemnând Mondialul trecut și Europenele de anul acesta, încerc să nu mă uit în trecut și să mă concentrez în prezent. Să stabilesc noi obiective pentru competițiile viitoare. Va fi foarte interesant Europeanul din aprilie 2017, din România, de la Cluj”, spune Marian, care a trecut deja peste dezamăgirea de la Rio.

„Doresc să particip și la Tokio, iar o dorință și mai mare e să ne calificăm cu echipa. Singurul record personal pe care vreau să-l ating este aurul olimpic.”

În iarnă, Marian s-a erijat în portavocea sportivilor care se simțeau nedreptățiți de faptul că handbalistele, medaliate cu bronz la Mondiale, au fost recompensate financiar mult mai bine decât premianții altor discipline. Gimnastul de 35 de ani spune că i-a trecut supărarea.

„Nu e vorba de nicio supărare, iar lucrurile puteau fi și invers: noi, premiați, iar handbalistele, nu. La fel de incorect ar fi fost și pentru ele. Este vorba despre un principiu, și anume echitate pe baza performanței obținute”, spune Marian. Și aici a aplicat același principiu, însă. Trecutul e trecut. Prezentul e cel care contează.

Iar în prezent, Marian, care a inventat celebra mișcare ce-i poartă numele, săritura „Drăgulescu”, pregătește o variantă și mai dificilă a acesteia: „Drăgulescu 2”.

„Ideea săriturii Drăgulescu mi-a venit în 1999, după mai multe competiții unde ratam mereu la sărituri, pentru că nu-mi puteam stabili anumite repere la aterizare. Practic, am adăugat la săritura de atunci o jumătate de întoarcere, astfel încât să am reperele necesare unei aterizări foarte bune. Drăgulescu 2 e în «laborator» de mai bine de un an și jumătate. Este o săritură extraordinar de grea, în special la aterizare. Practic, am adăugat săriturii Drăgulescu încă o jumătate de întoarcere. Este foarte interesantă, deoarece modifică toate datele problemei… Sper să o pot prezenta la Europenele din 2017, de la Cluj!”, anunță, în premieră, cel mai titrat gimnast român.

Deși aude des că „alți sportivi au ajuns să execute mai bine ca el săritura Drăgulescu”, lucru ce s-ar fi întâmplat chiar și la Jocurile Olimpice din această vară, Marian nu e de acord: „Cred că, din punct de vedere tehnic, am executat cel mai bine săritura, în special genunchii sunt mult mai apropiați. Iar la aterizare trebuie să ai și puțin noroc!”.

Primul trofeu, printre cele mai prețioase din îndelungata sa carieră

Sursa foto: Marian Drăgulescu Official Page (Facebook)

Lider pentru o generație

În cei trei ani în care a stat „pe tușă”, Marian s-a ocupat de antrenarea copiilor la clubul Steaua. Aurul olimpic, această Fata Morgana care nu-i dă pace, l-a adus înapoi în activitate. „Cu siguranță, aurul olimpic m-a adus înapoi. M-am gândit că dacă mai pot avea o șansă, oricât de mică, eu voi încerca! Cât am fost în pauză, legat de sănătate, am făcut și încă două intervenții chirurgicale, așa că m-am simțit și mai bine”, susține gimnastul, care nu-și mai stabilește niciun orizont cu privire la retragerea definitivă: „Sper să pot practica gimnastica atâta timp cât o voi face din plăcere”.

În urmă cu șase ani, Marian le ceruse jurnaliștilor să nu-i mai spună „Marocanul”, poreclă pe care o căpătase în copilărie. Chiar dacă unii nu i-au ascultat rugămintea, Drăgulescu își explică azi demersul: „În momentul de față, toți prietenii mei îmi spun pe nume. Mă deranjează doar în sensul că am un nume foarte frumos, Marian, și doresc să-l folosesc”.

Cum a demonstrat și în iarnă, când sportivii s-au coalizat în jurul său după premierea inegală a premianților de la Mondiale, el fiind singurul care nu s-a sfiit să-i țină piept premierului Dacian Cioloș, Marian este un lider. Cum a ajuns, însă, unul, și de ce ai nevoie pentru a deveni un lider?

„Nevoia te învață. De-a lungul timpului, am avut parte de foarte multe experiențe, atât în sport, cât și în alte domenii. Consider că în viață e important să lupți. Îmi place să învăț lucruri noi și să mă perfecționez continuu! Un lider trebuie să aibă valoare, viziune, abilități de comunicare și negociere. El trebuie să confere încredere celorlalți, pentru a găsi împreună soluții în rezolvarea problemelor care se ivesc. În general, este o misiune grea.”

300 de medalii, zece ani cel mai bun sportiv din România. „Sunt suma tuturor experiențelor trăite”

Bucureștean get-beget, îndrăgostit de București – nu se vede trăind nicăieri în altă parte -, Drăgulescu nu a fost numit totuși și cetățean de onoare al orașului, spre deosebire de membrii echipelor de handbal şi volei feminin aparţinând Clubului Sportiv Municipal Bucureşti şi ai echipei de spadă a României. Cum se explică? „Eu sunt născut, crescut și format în București, un oraș foarte mare, cu foarte multe valori, iar sportul pe care îl practic nu este atât de promovat pe cât ar trebui! Cred că acestea ar fi motivele. Altfel, am avut o perioadă foarte lungă de realizări sportive, zece ani am ieșit cel mai bun sportiv din România și dețin un palmares de peste 300 de medalii.”

300 de medalii! Un număr impresionant. Alții nu reușesc 300 de parcări laterale într-o viață, iar Drăgulescu le are pe toate acasă, în vitrină, și în minte. Pentru că le știe pe de rost. Pe fiecare de unde a căpătat-o, cum, când și de ce. Din cele 300, însă, 29 sunt „mai semnificative”, cum le numește el. Le recită imediat, ca pe o poezie spusă la serbare de un puști isteț: „Una de argint și două de bronz la Jocurile Olimpice, opt de aur și două de argint la Mondiale și nouă de aur, cinci de argint și două de bronz la Europene”. Din nou, ca un dinte lipsă dintr-un zâmbet ce putea fi perfect, se remarcă aurul olimpic. Marian sesisează momentul: „Sper ca numărătoarea să nu se oprească aici!”.

În afara paharului câștigat la primul concurs, care din ele sunt cele mai dragi sufletului său? „Toate îmi sunt dragi, dar patru competiții au fost mai speciale: primul meu concurs, din 1989, când am câștigat paharul, în 2001, când am ieșit prima dată campion mondial, în 2003, când am câștigat patru medalii de aur la europene, și tot în 2004, când am câștigat trei medalii olimpice”, punctează Marian.

O carieră fabuloasă. Care, dacă e să-l credem pe Drăgulescu – și nu avem niciun motiv să nu o facem – nu se va opri aici. Regretă ceva? Se rușinează de ceva în viața asta? Ar schimba ceva din trecutul său? Un mod mai elegant de a-i aduce aminte și de episoadele prin care a fost luat la ochi de ziarele de scandal. „Astăzi, sunt suma tuturor experiențelor trăite. Dacă aș schimba ceva, cu siguranță nu aș mai fi același”, încheie, just, Marian Drăgulescu, gimnast și om. Santiago a căutat comoara la Piramide, dar a găsit-o în propria-i curte. Cel mai bun gimnast din istoria României vânează aurul olimpic. Să sperăm că-l va obține. Dacă nu, rămâne oricum posesorul celui mai prețios pahar din lume.

Recommended Posts
„Totul este posibil!” Foto: HaicuSori.wordpress.comPregătire militară cu acces egal. Foto: MApN