De la grijile lor la aventurile noastre

Viaţa la drum e tare mişto, parol! Emoţiile pe care le avem înainte de a pleca sunt nepreţuite. Toate pregătirile, planurile şi mai ales setea de aventură care ne conduce spre decizia de a porni, iar şi iar, în lumea mare, toate acestea sunt un festival al sufletului! Inclusiv momentul în care trebuie să le dai vestea celor dragi, din familie sau apropiaților.

Asta-i viața! Sursă foto: Sori Țigăeru, arhivă personală
Asta-i viața! Sursă foto: Sori Țigăeru, arhivă personală

Ai mei au ştiut mereu ce ţin pe preş: un suflet şturlubatic, căruia nu-i ajunge viaţa de acasă. Însă asta nu i-a împiedicat să-şi facă griji. Haideți să vă povestesc despre punctul lor de vedere, unul legitim, natural și cât se poate de spontan.

Anul trecut, când m-am decis sa plec singură în America de Sud, le-am servit-o separat. Nu pentru că am vrut, ci pentru că aşa a fost să fie. Cu tata a fost simplu. L-am prins la o coadă la supermarket şi i-am spus scurt că într-o lună urmează să plec în Chile și Bolivia. Răspunsul lui a fost cel aşteptat: „Ah, mişto! Să te duci la ocean! Cât stai?”. Tata era obişnuit şi cumva împăcat cu gândul că eu, periodic, o tai pe afară.

Aproape că mi se luase sacul de pietre de pe inimă când, cu stupoare, mi-am adus aminte că nu terminasem cu împărtăşitul veştilor. Probabil, până acum, v-aţi prins despre ce este vorba pe aici. Urma momentul în care, aşteptând ca Mercur să iasă din retrograd, trebuia să îi spun şi mamei vestea cea mare. Să-i povestesc despre fericirea ce avea să se întâmple.

Cu entuziasm m-am dus spre ea, i-am zis că-mi iau concediu, iar inevitabilul „Da’ unde te mai duci?” şi-a făcut imediat apariţia. Atunci am scos cele mai domoale şi aşezate cuvinte: „Chile şi Bolivia, în America de Sud”. În pauza de 5 secunde care a urmat, am stat să mă gândesc că, poate, am vorbit prea încet şi mama nu mă auzise. Greşit, pentru că pauza se dovedise a fi un prilej tocmai potrivit, suficient cât să-şi construiască rapid câteva scenarii  dramatice, dintre care enumăr:

  • poate te fură ăia şi te bagă în triburile lor;
  • eşti nebună, pici naibii cu avionul;

(la 10 minute după breaking news):

  • hai, măi, mama, nu, mai bine, te duci şi tu în Grecia, că tot vine vara?
  • auzi, dar biletele ţi le-ai luat? adică e pe bune?!

Nu contează că plec pâna la Vama Veche sau până la pâine. Grijile ei vor fi mereu prezente. În timp, am învăţat-o tainele internetului, ale e-mail-ului, iar acum e campioană la surf pe Facebook.

Sursă foto: Sori Țigăeru, arhivă personală
Sursă foto: Sori Țigăeru, arhivă personală

M-am gândit zilele trecute că nu se poate să fiu eu singura care să aibă o poveste haioasă despre cum călătorii le spun părinţilor că vor pleca, undeva, departe. Am făcut mai jos un mic “hall of fame” al poveștilor şi vă invit să le citiți.

Adrian Dobrin  

„Prima oară când le-am spus alor mei că plec o săptămână în Grecia, mama a avut un atac de panică și a început să plângă. Tata a fost indiferent. Asta se întâmpla în 2009. Anul trecut am plecat tot în Grecia, mai exact în Peloponez, unde am stat 3 luni. Aceeași reacţie din partea alor mei. Cu mama vorbeam pe internet și tot timpul plângea. Tata avea aceeași reacție indiferentă. Și uite așa, în 2016 am plecat de acasă în Grecia, Spania şi Turcia pentru o perioadă de 6 luni. Mama continuă să aibă aceeași atitudine, de altfel și tata, care a rămas indiferent. Pot să mai completez că din 2009 şi până anul trecut am plecat în Grecia, Italia (Alpi), Austria şi Bulgaria, fără a-i mai anunţa pe ai mei. Mai exact, pe mama. Aşa am evitat atacurile de panică şi plânsetele.”

Ghid de turism și masseur, pe Adrian îl puteţi găsi pe Facebook.

Cezar Dumitru

„Păi, n-a fost o reacţie anume. Plecările mele au fost legate de momentul în care am plecat cu bursă. Apoi, partea de călătorie de acolo s-a născut. Pot zice că a fost simplu, am fost întrebat dacă sunt sigur că vreau să plec, iar eu am zis da. Simplu. Ceea ce îţi povestesc eu e de prin 1991, iar eu eram primul din familia lărgită care pleca spre vest.”

Călător împătimit şi C.E.O. Imperator Travel, pe Cezar îl puteţi găsi pe site sau, rapid, aici.

Ovidiu Balaj

„Undeva prin 2006, m-am decis să îmi iau un an sabatic şi să călătoresc in jurul lumii, alături de un bun prieten. Pentru a putea beneficia de susţinerea părinţilor mei, l-am invitat pe amicul meu, într-o seară, la o cină în familie. Le-am dat timp părinţilor să digere cum trebuie cina, pentru că ştiam că nu vor face la fel şi cu planurile mele şi, numai atunci când am terminat desertul, am aruncat bomba, sub o formă tolerabilă.

– Mamă, tată, urmează să plecăm curând, din nou, spre Asia, în iunie. Însă nu vă faceţi griji, ne vom întoarce până la sfârşitul acestei luni… la anul!

Feţele lor s-au îngălbenit instant, iar mama a început să plângă.

– Doamnă, încercaţi să gândiţi pozitiv, a adăugat amicul meu de nădejde. Ştiu că vă faceţi griji că fiul Dumneavoastră va rămâne neînsurat, însă noi vom lucra, în acest sens, pentru a rezolva acest aspect. S-ar putea chiar să se întoarcă cu o noră chinezoaică. Am auzit că gătesc foarte bine!

Cuvintele prietenului meu n-au fost exact cele mai fericite şi nici potrivite, mama mea începând să-şi facă griji şi mai mari, neştiind cu ce se va ocupa, pentru următorul an, fiul său.

Tatăl meu s-a întristat și el, la auzul acestor vorbe. El a ştiut atunci că planurile mele sunt unele serioase. Însă, în acelaşi timp, niciunul nu a putut ignora sclipirea din ochii mei şi determinarea de care vocea mea dădea dovadă. Aşa că, într-un final, au înţeles: nu exista nimic ce ar fi putut sta în puterile lor, pentru a-mi schimba planurile!’’

Pe Ovidiu Balaj îl puteţi găsi pe www.garlictrail.com, unde el este, mai mereu, la drum!

Cristina Fota

„Ai mei nu au zis nimic. Iar acum, pe 13 iunie, plec fără bilet de întoarcere, către Oslo. Cred că mai depinde şi de vârsta celui care pleacă. Şi unde pleacă. Dacă e singur, dacă se duce la cineva sau poate la studii.

Întotdeauna e greu pentru părinţi. De zis, le spui direct, însă mai greu este cum păstrezi legătura. Mama plânge după mine, cu toate că nu-mi zice nimic.

Eu cred că părinţii ne vor binele şi, oricât de multe griji şi-ar face pentru noi sau cât de ataşati sunt de noi, trebuie să ne lase să ne luăm zborul. Şi, de oriunde ar fi, dacă vom avea nevoie, vor fi acolo pentru noi.”

Acestea sunt doar câteva exemple, care m-au făcut să mă gândesc la o treabă cel puțin interesantă: oare părinții capătă un confort psihic dacă știu că noi călătorim în scopuri educaționale?

Tipul călătoriilor poate afecta scopul lor, de departe. Ce am aflat în ultimii ani, plecând cu scopul de a cunoaște alte culturi, alte obiceiuri de pe acest pământ și, pur și simplu, de a căpăta experiență de viață, a fost că aceste călătorii m-au învățat mai mult decât mi-aș fi putut imagina în timpul orelor de geografie și istorie.

Înainte de joburile noastre, înainte de tot ceea ce facem pentru ceilalți și, în special, înainte de tot ce reprezentăm ca entitate spirituală, suntem oameni. Mai ales noi, aceştia cărora nu le ajunge viaţa de acasă şi caută oportunităţi să vadă lumea, s-o guste cu orice ocazie. Oameni cu familii, cu prieteni și cunoștințe, oameni cu părinți care ne vor purta de grijă până la sfârșit, indiferent de vârstă. Cazul ideal este acela în care totul se face într-o notă de blândețe și o atmosferă conversațională plăcută. Deloc complicat, căci totul e dictat de ADN, iar noi avem datoria de a-nțelege fără a cerceta.

***

Sursă foto cover articol: Sori Țigăeru, arhivă personală

Recommended Posts
NeamTrezitMartisoare