Atenție, vă rog! Dar nu distributivă

Toată lumea blamează superficialitatea. Și nu oricum, ci, mai mereu, cu ton de reproș și ochi dați peste cap. Toți vor adâncimi, revelații și extaz. Dar viața de zi cu zi arareori atinge profunzimea. Mai mult o aleargă.

Și, până la urmă, ce-i atât de rău în superficialitatea asta? Cum ar fi să ne-necăm în propriile profunzimi încontinuu? Cine-ar putea trăi așa? Superficialitatea asta este, de foarte multe ori, un colac de salvare. Când suntem apăsați de prea mult efort, fizic, psihic, intelectual, simțim o nevoie imperioasă de a ne deconecta, de a ne recăpăta energia consumată și facem tot felul de lucruri pe care, în momentele noastre de emfază și-n crizele existențiale, le catalogăm a fi superficiale. Nimicuri.

Sursă foto: pixabay.com

Ți-ai spulberat mințile și corpul de muncă, vezi un film ușurel, relaxant, poate chiar o comedie. Nu recunoști, normal, lumea o să te judece, ești superficial. Îți faci unghiile, că asta te relaxează pe tine. O, vai, dar ce frivolitate! Bine, bine, dar profunzii nu-și taie unghiile, profundele nu și le dau cu lac niciodată? Ieși cu prietenii într-o seară, în loc să citești o carte de filosofie. Dar oare cei care scriu cărțile de filosofie nu ies cu prietenii lor la un vin și la o poveste în oraș?

Nu avem cum să fim profunzi tot timpul și nici nu trebuie. Am înnebuni, dacă nu ar exista refugii de ceea ce se numește îndeobște superficialitate. Pentru o viață sănătoasă, adică echilibrată, consumați Kant, Hegel, Heidegger, Llosa, Sartre, Yourcenar, Mozart și neapărat măcar o bere pe săptămână.

Dar uite cum superficialitatea asta nu mai deranjează deloc atunci când vine vorba despre atenția distributivă, un lucru pe care foarte mulți oameni și-l doresc, îl ridică-n slăvi și surâd cu falsă modestie atunci când declară că-l posedă. Însă atenția distributivă nu e nimic altceva decât superficialitate distribuită.

Totuși, majoriatea oamenilor sunt foarte mulțumiți de ei înșiși pentru că reușesc să facă mai multe lucruri în același timp. Le fac, de acord, dar cât de bine fac ei acele lucruri? Sau, dacă le fac totuși cât de cât bine, că foarte bine, profund carevasăzică, nu se poate, cât timp rezistă un om în situația asta, fără să-și ia câmpii sau să se îmbolnăvească fizic, ambele în modalitatea profund? La scara unei vieți, foarte puțin.

Toți cei care practică acest „sport“ numit atenție distributivă ajung, mai devreme sau mai târziu, la epuizare. Se bucură o vreme, puțină, de această „calitate“, pentru ca o altă vreme, asta nu mai e puțină, să caute să repare ce-a mai rămas de reparat din ei după ce s-au suprasolicitat în felul ăsta.

Și-așa se face că doamna atenție distributivă mi-a aminit de Emmanuel Le Roy Ladurie și de capodopera sa, „Montaillou, sat occitan de la 1294 la 1324“. Da, Ladurie, a scris două volume despre 30 de ani din viața – inițial am scris „istoria“, dar nu era suficient – unui sat occitan, aflat la intersecția secolelor XIII și XIV. Și e o lucrare de căpătâi pentru orice medievist care se respectă. O fi făcut marele cercetător și profesor și altceva în timp ce scria cartea asta, dar cu siguranță atenția lui profundă a fost acordată acestei teme. Dacă n-ar fi fost așa, n-am mai fi vorbit despre o capodoperă.

Recommended Posts
AuthenticLeader sheep