Adrian Constantin Boureanu: Dacă nu te apuci de pictat, măcar intră în muzee!

Adrian Constantin Boureanu: „Sunt un pic, un oarecareˮ

Viața de artist plastic poate fi uneori dificilă. Arta este din ce în ce mai puțin apreciată, însă oamenii pasionați își fac loc în inimile noastre cu lucrări de suflet care ne încântă atât privirile, cât și simțurile. Un astfel de om este și el, Adrian Constantin Boureanu, un caracalean născut în 1956, care nu a renunțat la talentul său, indiferent unde l-a dus viața.

Adrian Constantin Boureanu, Autoportret. Foto: arhivă personală

Adrian Boureanu nu este un pictor ca oricare altul. „Talentul l-am moştenit de la neamurile din partea tatălui. Bunica mea picta teracotă, iar un frate de-al ei a fost sculptor. Se poate ca acest talent să fie mai adânc decât cred eu. Când eram mic, desenam non-stop. Le desenam colegelor ca să le impresionez, iar băieţilor, pentru că erau camarazii mei“, şi-a început Adrian Boureanu povestea.

Artistul a avut expoziţii internaţionale la Linz, Austria (1980), Oxford, Anglia (1982), Paris (Galeria „Atlantide de 5 sens”), 1991; Tilburg, Olanda (2001). A participat la numeroase expoziţii de grup internaţionale: Budapesta (1980), Belgrad (1980); Arezzo, Pescia-Pistoia, Italia (1982; 1983); Bessancourt, Franţa (1991); Pontoise, Franţa (1992); Montigny, Franţa (1995). În ţară, a mai deschis expoziţii personale la Caracal (1975, 1990) şi Slatina (1979, 1994) şi a participat cu lucrări la expoziţii de grup la Caracal, Braşov, București şi Oradea. Este prezent în „Lexikon der Exlibriskunstler”, de Manfred Neureiter, 2009.

A fost dintotdeauna un rebel, a renunţat la şcoală pentru pasiunea și talentul său. „Primul tablou reuşit a fost un autoportret, pe care comuniştii l-au intitulat „Sudorul“ pentru că reprezenta o faţă plină de lumină. Pe acea vreme trebuia să îţi alegi una din temele lor preferate: fabrici, uzine, pace, copilărie, proletari. Am trimis la un congres de grafică de la Braşov câteva lucrări şi au început să mă contacteze din străinătate. Mi-a scris un pictor italian. Atunci am devenit suspect pentru Securitate şi au început să mă urmărească. La 19 ani, am părăsit şcoala şi m-am angajat pe şantier la Drobeta Turnu Severin. Am vrut să devin muncitor“, a spus pictorul.

După Revoluţie a vrut să guste libertatea şi a plecat în Franţa. S-a întors în ţară plin de speranţă, pregătit să le ofere românilor picturile sale. „După Revoluţie am plecat în Franţa. Am avut o expoziţie la Paris, iar lucrările mele au fost apreciate. Mi-au propus să mă mut acolo, dar am refuzat; m-am întors acasă cu speranţa că libertatea câştigată va schimba lucrurile. Nu se câştigă bine din artă, pentru că generaţiei ăsteia îi plac smucelile. Pictura costă, eu trăiesc la limită şi fac de toate, de la pictură la grafică“, a explicat Adrian Boureanu.

Cu ajutor tehnic dai impresia că ești cosmic, când de fapt ești cât o gămălie…

„Sunt un pic, un oarecareˮ, spune despre sine. „Chiar cred asta pentru că, atunci când fac referire la alții, când mă compar cu cine mi-a fost mie drag, abia de mă întrezăresc pentru că am învățat după ei. Nu faci un tablou pentru că ai văzut flori, ci pentru că ai văzut alte tablouri care ilustrau asta. Și ții cont de asta. Ce spun eu acum a mai fost spus. Vorbim în prespectiva unei aspirații și asta nu se poate banaliza, pentru că nu e de atins. Mereu spunem Bună ziua!, mereu vedem răsăritul soarelui, mereu vedem… Dar asta nu se banalizează. Abia așteptăm să reînviem. Nu îți place mereu să dormi, să stai, vrei din cand în când să ai câte o faptă care să te scoată în evidență cât de cât, într-un mediu restrâns sau, de ce nu, mai larg. Depinde de puteri. Acum sunt puteri mult mai mari dar nu întotdeauna benefice pentru suflet.ˮ De ce spune artistul asta? Din cauza vitezei și a tehnologiei care ne înconjoară și care ne forțează parcă să părem, să simțim ceea ce nu există. „Cu ajutoarele tehnice dai impresia că ești cosmic, dar ești cât o gămălie,ˮspune Adrian Boureanu.

Modele de urmat

Când vine vorba despre cum a început omul Adrian Boureanu să îmbrățișeze tainele artei, este ceva pe cât de simplu, pe atât de evident. „A venit pur și simplu!ˮ Povestea despre talentul său începe din copilărie. „Toată lumea se agață de marii mentori care au un rol covârșitor în formarea unui om. Ce îmi amintesc eu îndeosebi la izvorul înțelegerii plastice? Ei bine, când aveam vreo patru ani, mama mea, fără să știe a desena -le făcea precum cele din peșteri -mi-a grafiat două ființe umane din cercuri, bețe, dar faptul că am văzut cum poate fi desenat ceva rapid a fost definitoriu pentru mine. Mi-a atras atenția această ipostază: mama care grafia cu o grație nebănuită, un non-limbaj care mi-a pătruns în adâncuri. Un alt moment care cred că m-a inspirat într-ale picturii a fost momentul în care ședeam pe o grămadă de lemne tocmai răsturnată în fața porții. Țin minte că ceva m-a făcut să mă întorc și să privesc în zare neantul. Era amurg și de-atunci am știut că exist. Acea neliniște parcă s-a mărit pe măsură ce înaintam în vârstăˮ. Îi plăcea să facă parte din lumea artiștilor, își dorea să fie ca aceștia din urmă. După liceu a fost înscris la Pictură monumentală, dar „am dispărut deodată din peisajˮ. Era fascinat de faptul că „desenezi ceva fără să semene și totuși transmite ceva: o floare, un arbore…ceva…ˮ

Oamenii mari, mentorii căutați de lume, au făcut și fac parte și din plăcerile pictorului. „Valorile în care am crezut și pe care le revizitez mereu sunt ale celor care nu mai erau în viață în copilăria mea. Marii pictori ai noștri care nu mai erau, iar eu nu aveam de unde să știu asta. Mentorii mei au fost Grigorescu, Andreescu și Luchian. Portretul lui Moș Nicolae sau Cobzarul ale lui Luchian și Iarna la Barbizon al lui Andreesu sunt lucrări care m-au inspirat și care m-au făcut să îmi doresc mai tare să îmi cultiv talentul și să merg mai departe.”

Arta cere sacrificii…

Mă întreb adesea ce înseamnă arta și un răspuns mai clar și mai concis nu l-am avut până acum. Adrian Boureanu susține că pentru el, „arta înseamnă ce vrei.ˮ „Acum este atât de discutat și deschis acest concept;  nu mai are frontiere din cauză că suntem în căutare de identitate. Suntem în criză, ceea ce pe de o parte este bine. Nu mai știi cine ești și totuși vrei să pornești din nou. Inima îți bate, dar nu știi de ce bate. Nu mai are rațiuni. Și atunci, ne îndrăgim unii pe alții, vorbim până ne regăsim cuvintele. De fapt noi nu vorbim, e o zeamă de varză. Astea cu vai ce bine arăți, te-ai vopsit, ai încărunțit… Este un exod. Pe vremea mea se numea bejenie. Când o luai din loc, nu mai aveai ce face. Eu plec acum.ˮ

Cum se apucă un om de treabă?

Ei bine, artistul spune că „dacă simt că nu inspir pe alții, că nu impresionez, nu mă apuc. E ca atunci când faci o conversație doar ca să fie: Domne, ai ceva de spus? Da. Mă cheamă Adrian. Și îmi pare bine de cunoștință. Dar cum îți pare bine? Domne, am cunoscut pe cineva care a avut grijă de vorbele mele. Asta este ceva ce am învățat de la Micul Prinț. Când cunoști pe cineva, trebuie să protejezi acel ceva sau pe acel cineva, înfățișarea, prin cuvinte, culori, faci o poezie, o dedicație. Arta a devenit omniprezentă. Se expune și în spații neoficiale, peste tot. Și lumea din ce în ce a împrumutat din gesturile artistice. Le place să aibă o meșă mai colorată. De multe ori altfelul este luat în derâdere, prost înțeles.ˮ

Viața de artist în general este una mai grea și mereu a cerut sacrificii din partea adepților săi. „Este foarte dificilă, pentru că nu e luată în seamă. Artistul ar putea împrospăta ideile societății. Una e să vorbești cu un tip care chiar știe dintr-ale mișcării spiritului și alta e să vorbești bancuri. Sunt bune și astea, dar cu măsură. Ne hrănim cu zeamă de vorbă…ˮ Din păcate, „ca artist ești marginalizat, se discută despre tine ca despre unul neajutorat: ăsta ce face? Putea să facă asta doar duminica, nu în fiecare zi. Totuși, pentru mahalaua în care eu am crescut, asta era o îndeletnicire…trebuia să ai ceva lipsă la cap ca să faci așa ceva. Eu nu am băgat în seamă răutățile. Am fost atât de atras de bibliotecă și de lucrări, încât nu m-au interesat discuțiile de acest gen. De multe ori, îmi făcea plăcere că mă lăsau în pace să îmi văd de ale mele.ˮ

Reușita pentru un artist

Dacă pentru cei mai mulți dintre noi, reușita înseamnă faimă, pentru Adrian Boureanu „reușita înseamnă să îți poți continua lucrul. Să te milogești și milogeala să dea roade, ca să îți poți continua lucrulˮ. Lucrarea care îl reprezintă și pe care o îndrăgește cel mai mult omul și artistul Adrian Boureanu este Vioara care întoarce înapoi în materialul din care a fost făcută. „Mă regăsesc în această lucrare. Când ai răgaz, tihnă, toate ți se înfățișează. În zilele noastre nu mai există timp, răgaz să ședem ca altădată, ca femeile de pe uliță, care stăteau și vedeau eternitatea. Acum trece timpul și habar nu ai de ce a trecut, răspundem repede, punem banda și avem impresia că spunem cele mai deștepte lucruri… Mai bine am tăcea…ˮ

Și pentru că vorbim de schimbare și timp, și arta se adaptează noii ere. Adrian Boureanu susține că „de fiecare dată a făcut asta, arta. Ne plângem că nu ne regăsim, dar tocmai teama asta e destul de expresivă, strădania noastră de a ne regăsi. Nu e deșert în artă. Sunt căutări cu controverse, scandaluri, chestii necondiționale. Nu te poți rezema de ele. Mai scapă piciorul, te împiedici, te ridici… Suntem pe cale de a ne îneca, dacă nu ar fi asta. Avem de ce ne agăța. Ne vom salva cu un vers, cu o rimă, cu o picturică… Ne vom salva!ˮ

Ce i-ați spune unui copil de 7 ani?

„Trebuie să se înțeleagă. Nu sunt vorbele mele. Analfabeții sunt cei care nu vor să înțeleagă, nu cei care nu citesc. Ce vor face tinerii din ziua de azi, nu știu. Credința noastră asta e. Avem încredere mai mult în cuvânt. S-a mai debarasat chestia asta, totuși, aici taina este în lumină, așa am învățat noi. Este un mister. Ea lasă lucrurile să se vadă. Pe lumină nu o vezi, o străvezi. Asta e ceva extraordinar. Cum pictezi această lumină prin care se strevăd lucrurile? Ea este calmă , este domoală, e aprigă , e casantă, e… cum o vede fiecare și de acolo se ivește un colț din sufletul lui, vezi de ce a apărut el pe fața pământului. Cum desenează copiii: pare că toți desenează la fel, dar nu e chiar așa. Dacă îl urmărești, dacă îi cultivi asta! Nu stiu eu ce ar trebui să deseneze un copil. Ar trebui ca părinții lor să îi ducă să vadă ce le place lor mai mult, pentru că fiecare are un rost al lui. Și vrei, tu, părinte, să îl îndrepți spre a fi un copil entuziast, agățat bine de viață, îndrăgind viața. Astea se găsesc în anumite valori picturale. În florile lui Luchian, în colbul drumului la Grigorescu. Îi arăți muzeul la 3 ani, la 6 ani, apoi la 9 ani… Și de aici își culege. Nu trebuie să îi dai tu mură-n-gură, îl lași pe el să privească,ˮ spune artistul.

Pentru cei care vor să îmbrățișeze această artă, Adrian Boureanu are un singur sfat: „Să se apuce de pictat. Să vezi ce bine o să fie! La prima încercare, o să zici că nu poți. Pune pe hârtie după pofta inimii, pentru că nu știe nimeni cum trebuie să se facă. Am lucrări pe care le-am făcut cu ceva ce nu știam. De ce crezi? Pentru că nu am văzut. Dacă aș vedea, ce să mai cred? Dacă nu se apucă de pictat, măcar să intre în muzee.ˮ

Recommended Posts
Kent Orrgren - WRCWorkshop AB LR